De-ar fi să am o margine de noapte,
În care să ne fim doar noi cu noi,
Pe gând n-aş sta, nici domoli prin fapte,
Nu te-ai uita o clipă înapoi.
Trecând de seara fără de cuvinte,
În care să mă vrei pornit la drum,
Îţi vor veni refuzurile-n minte
Şi focul ce-a ajuns, degeaba, scrum.
Gândindu-te de vremea nu-i trecută,
Ai vrea să-ţi fiu, degrabă, clar răspuns,
Şi-ai să m-aştepţi, lăsându-te, tăcută
Ca să-mi vorbeşti ştiindu-mă ajuns.
Însă ajuns, n-aş sta în așteptare,
Ţi-aş spune că-mi e gândul tot la mers,
Ca să trăim a vieţii întâmplare.
Într-un mai mic sau mare univers.
Aşa, luând firească hotărâre,
Ne vom lăsa seduşi de pasu-n doi,
Şi-o vom porni pe drum de coborâre,
Urcând pe vârf de munte mai apoi.
Şi chiar acolo-n marginea de lume,
Când par a se ivi întâii zori,
Să te învăţ să-mi spui, firesc, pe nume,
De adevăr fiind întregitori.
Acolo să se-nfrângă-mpotrivirea
Refuzului de-a crede în simţiri,
Ca să-ţi doreşti cu rod bogat menirea
Întru firescul marii-ţi împliniri.
În marginea de noapte şi de lume,
Ne vom găsi s-ajungem în curând,
Gândul de-acum voi-va să ne-ndrume,
Voi-se-va ca faptă-n primul rând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu