Nu-i mai plătim creanţe,
Firescul pas al vieţii
a spulberat distanţe,
Din prima noastră seara
iubirea ni-i aproape,
Chiar somnul greu ne prinde,
noaptea, târziu, de ploape.
În fiecare noapte,
captivi ai fanteziei,
M-ai aruncat în focul
din versul poeziei,
Ne-am înălţat spre Ceruri,
uitând a ne mai teme
De soarele puternic
de înălţimi extreme.
Nimic nu ne învinge,
când suntem împreună,
Şi cerul ne ajută
cu stele ne-ncunună,
Ne-mbracă dimineaţa
în haina ei de rouă,
Ca să avem ştiinţă
că-ncepe o zi nouă.
Îmi spui că tu, iubirea,
o simţi, cu noi, la masă,
Te ţin tăcut de mână
şi jur că nu îmi pasă
De timpul care-aleargă
şi răsfoieşte viaţa,
În marea-i alergare,
el risipeşte ceaţa.
De vom lăsa speranţa
să ne îndrume paşii
Ne vom trezi-n trăirea
ce ne-o vor şti urmaşii,
Şi şti-vom cel mai bine
cât de frumos e zborul,
Cum vrea să treacă timpul,
ce rosturi are dorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu