În orice parte paşii mă mai duc,
Pe-acest tărâm făcut a fi frumos,
Găsesc mereu un adevăr caduc,
Găsesc mereu că toate merg pe dos.
Orice tertip, ori să mă mint încerc,
Văd oameni trişti ce mai nimic nu pot,
Şi simt că-mi este mersu tot în cerc,
Şi în tristeţe cad cu ei, cu tot.
Văd praguri şi văd muchii de cuţit,
Şi un enorm continuu nefiresc,
Că nu mai ştiu de nu m-am rătăcit
Şi ţara nu mai pot să o găsesc.
Uitarea este parcă fără timp,
A dispărut ideea de respect,
Prin calendare, orice anotimp,
Este rămas la stadiul de concept.
Atâtea case au rămas pustii
Şi rar gunoiul nu e scos la porţi,
Pe drept mă-ntreb de, cândva, am fost vii
Că prea acum ne arătăm ca morţi.
Nevoie nu-i decât de câțiva paşi
Paragini, fără trudă, să observ,
Şi-aşa-nţeleg de ce nu vrem urmaşi,
Lipsiţi, prin vrere, de-al dorinţei nerv.
Ne-au confiscat şi sufletul cei mari,
Gânduri, de-a fi bogaţi, ne tot corup,
Vulcanii sunt şi ei, particulari,
Şi-s stinşi cu pietre când, mocnind, erup.
Revolta, mulţi o spun, că-i fără rost,
Cu ea, sau fără ea, va fi tot rău,
Că regretat va fi tot ce a fost,
Când fiecare se ştia al său.
Asta văzând, îmi vine chiar să plec,
Să uit de chinuri, jale şi poveri,
Văd timpuri şi văd vremuri cum se trec
Şi ţara-i gara înspre nicăieri.
Doar că, mereu, mă simt a fi de-aici,
Oricât de multe sunt cu susu-n jos,
Iar oamenii au cu idealuri mici,
Eu am să pot muri impetuos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu