Adevărul din erori

Poveștile au vicii și erori,
Și nu se poate gura să le-o-nchidă
Nici moartea care-a dat cândva fiori
Acelei mult hulită Atlantidă.

Mai toți vorbesc de cum a decăzut,
Uitând de-ale înaltului repere,
Mizând doar pe idei că s-a putut
Ajunge-n punctul critic de cădere.

Pe mine mulți, știind că sunt atlant,
Se tot feresc ceva să mă întrebe,
Chiar îmi și spun că n-ar fi elegant,
Poveștile sunt bune pentru plebe.

Dar eu i-aud, nu-mi vine să mai tac,
Când le aud pe toate inversate,
Ori când sunt unii, ce renume-și fac,
Spunând minciuni, crezând că au dreptate.

Cum să rezist, bătrâne continent,
S-aud c-ai fost totuna cu teroarea,
Sau că te-a scufundat un accident,
Că s-nceput cu tine transformarea...

Eu te iubesc și-acum, cum te-am iubit,
Și nu spun doar ce lumii noi convine,
Cu tine, pentru tine, am murit,
Nici n-a contat că mi-a fost rău sau bine.

Lumea aici e-ngustă, n-are sens,
Ca să îi dau motiv să se convingă
De paradoxul golului imens
În care vrea mereu să se împingă.

Vorbește lumea-aceasta de erori,
Și că în iad povestea să-ți închidă,
Că și de-ar fi să mori de mii de ori,
Nu te-ai spăla de crime, Atlantidă.

Am viețuit destul duplicitar,
Fardând minciuni în scop de apărare,
Și-acum trăim chiar noi acest coșmar,
Tot încercând un soi de dedublare.

Principiul vieții, cam eterodox,
Cu degetul, pe noi ne tot arată,
Și, recunosc, trăim un paradox,
Uitând ce-nseamnă inima curată.

Simt ca atlant, pe fundul unei mări,
Industrii ale morții ce ne-apasă,
Dar știu că n-am nici drumuri, nici cărări,
De-a mă întoarce undeva, acasă.

Ne-am scufundat, cândva, încet-încet,
Apa-n fântâni și-avea o cale-ntoarsă,
Dar morții noastre noi făceam afet,
Căci o credeam doar o banală farsă.

Atlanții-s peste tot, prin univers,
Refugiați, născuți pe alte stele,
În amintirea lor nimic nu-i șters,
Din vechiul trai își au păcate grele.

Și eu, încă o dată, pot să mor,
Și altei vieți să mă renasc, odată,
Dar ție, Atlantidă-ți sunt dator,
Să nu te las în vicii scufundată.

Aceleași semne văd, același curs,
Și-aici, acum, iluzii dau culoare,
Mai-marii au același mut discurs,
Deși în jurul lor mai totul moare.

E întuneric mare, peste tot,
Fântânile sunt toate otrăvite,
Să mă mai rog de viață nu mai pot,
Nici Cerul semne nu ne mai trimite.

Pământul de păcate-i apăsat,
Însă persistă, cinic, în eroare,
Trăiește în minciună afundat,
Are puține șanse de salvare...