Paşii m-au dus pe un peron pustiu,
Ai unei gări deja, de mult, pustie,
Ce a uitat de trenuri şi nu ştie
De numele-i să îl citesc mai ştiu.
Un felinar căzut m-a-mpiedicat,
Făcându-mă să văd că-s toate sparte,
Că cineva le-a îndemnat spre moarte,
De când pe nimeni n-au mai luminat.
Paşii m-au dus cu umbra în amurg,
Dar ochii-mi pironiţi spre vechea gară
Tot căutau o umbră să apară,
Să uit cumva de clipele ce curg.
Dor îmi era, simţeam că îi sunt rob,
Cu mult prea mult durea absenţa ta,
Tăcerea-mi făcea liniştea un ciob
Spre care nu aveam ce căuta.
Eram mereu cu ochii înspre ceas,
Ca-n nişte vremuri vechi, de mult uitate,
Şi, nevoindu-l, în trecut rămas,
Îl îndemnam cu versuri dezbrăcate.
Dar, gara, afundată în tăceri,
Probabil alte vremuri îşi visa,
Sau retrăia trecute primăveri,
Numai de mine timp nu îşi avea.
Prin felinare, vântul, trecător,
Mai căuta vechi urme de lumină,
Şi fluierând, a pagubă, uşor
Se arăta ca nefiind de vină.
Paşii-mi mergeau, făcând mereu opriri,
Înspre ce ochii ar fi vrut să vadă,
Peronul gării, chiar din amintiri,
Absenţei tale prea era dovadă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu