În numele a tot ce mă mai doare,
Depun acest recurs, fără scăpare,
Şi-l fac ştiut spre neamul românesc.
Prin tot trecutul nostru ne târâm,
Istoria ne-o scriem la comandă,
După tipar impus, de propagandă,
Ori, de-i nevoie, chiar ne-o omorâm.
Slăvim pe mulţi, străini cu tot de noi,
Dar unul e ce nici mormânt nu are,
E Ion, întregitorul de hotare,
Cel aruncat, din viaţă, în gunoi.
Şi-n unanimitate, venetici,
Ce nu vorbeau nici bine româneşte,
Voind să-l vadă cum se înjoseşte
L-au judecat cu gând de oameni mici.
Lăsându-l să vorbească s-au făcut
Că iau în seamă ce-a avut a spune,
Pe testamentul Lui, ca viziune,
Au dat, ca Iuda, ultimul sărut.
L-a condamnat o coadă de topor
Cu mintea de putere îmbătată,
Crezându-şi-o de-a pururi luminată,
Uitând de lege, cinste şi popor.
Chiar regele, mai rău ca un mişel,
Deşi putea uza de drept şi lege,
De moarte nu a vrut să îl dezlege,
Temându-se, la rândul lui, de El.
De-atunci, istorii, iar s-au măsluit,
Şi s-au grăbit mereu să îl omoare,
Călcând, cu nonşalanţă, în picioare
Înlocuindu-l cu-n substituit.
Şi-n logica, dictată cu dispreţ,
I-au pus în spate, în contumacie,
Tot ce-au găsit a fi o josnicie,
Luându-i tot ce i-a rămas măreţ.
Pe postul slugii iarăşi s-au bătut,
Vremelnicii ajunşi prin ministere,
Înfuduliţi, prin alte emisfere,
Cu diplome sau erudit trecut.
Şi iarăşi ne-am trezit că-i interzis
Istoria de El să amintească,
În toată vatra-i sfântă, românească,
Lăsându-l veşniciei ca proscris.
Şerpi veninoşi tot încălzim la sân,
Momentele de demnitate-s rare,
Dar România încă nu e mare,
Poporul, sieşi, nu mai e stăpân.
Declar recurs, şi cer, şi eu, din nou,
Oripilat de-atâta falsitate,
Măcar să-i fie pus în libertate
Dreptul de-a fi cinstit ca un erou.
Dreptu-i normal, ba chiar principial,
Datori suntem, oriunde-am fi în lume,
Să nu uităm, nicicând un mare nume,
Ion Antonescu, bravul mareşal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu