Din când în când mai vine primăvara,
În mod altfel, destul de nefiresc,
Dar unii stau prea mult şi se gândesc
Cum pot să-şi pună la picioare ţara.
Destul de rar mai e ca altădată,
Acum se dă-n spectacol în exces,
Voindu-se un drum fără regres,
Crezându-se deja emancipată.
Firul de iarbă tremură de frică,
În frigul care nu se lasă dus,
Sperând că dacă adevăru-i spus
Noaptea va fi, din ce în ce, mai mică.
Prin noapte se mai moare pe muţeşte,
De teama unui gând întunecat,
Când visul pare greu de acceptat,
Împovărat de grija ce sporeşte.
Nu prea mai stă nici timpu-n calendare
Nici măsurat, nu se mai vrea, de ceas,
Simţindu-se, de nefiresc, atras,
Încorsetat în mantii şi orare.
Nici primăvara nu mai are norme,
E doar enumerarea unor legi,
Tot timpul fragmentate, rar întregi,
De-aceea şi erorile-s enorme.
Şi multe ne devin necunoscute,
Realul prea puţin e relevant,
Multe iluzii, iar, sunt absolute.
Totul devine grav neconcordant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu