Nu-ţi spun direct nimic... Îţi scriu un vers,
Cu tot ce e firesc, cândva să fie,
Cu doar noi doi, un pat şi fantezie,
În efemerul nostru univers.
Din pluralismul unui fapt banal,
La cea dintâi, pe stradă, întâlnire,
Predestinatei clipe de iubire,
Se va zări motiv perfect real.
Acum, îţi spui, că altcuiva vorbesc,
În nici un fel nu crezi a se-ntâmpla,
Sau va rămâne doar o vorbă-a mea,
Neacceptând un fapt deloc firesc.
Dar ţie ţi-am vorbit, şi ţi-am tot spus,
Să fii fără zăbavă pregătită
Pentru a da-n vileag orice ispită,
Ştiindu-i adevărul contrapus.
Contrar a tot ce pare gând mărunt,
La care mulţi vor face referire,
Vei înzidi povestea de iubire
În nemurirea unui amănunt.
Suprapunând pornirea cu un vis,
Şi nopţi din îndelunga-ţi căutare,
Găsi-vei vieţii sensul ce şi-l are,
Uitând să-ţi spui că faci un compromis.
Lăsând trăirii rol şi rost divin,
Lăsa-vei viaţa într-a ei justeţe,
Să-ţi ai din tinereţe-n bătrâneţe,
Motivul nemuririi-n sens deplin.
Iar eu sedus de cel din urmă rol,
De-a releva ce-i rău şi ce e bine,
Mă voi deda speranţei că în tine
Scăpat voi fi de-al gândului pârjol.
Ţi-am spus acum direct, privind invers,
Cum în destine, reveniri vom face,
Când adevărul clipei chiar ne place,
Şi este pas în bunul vieţii mers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu