Nervii mi-i simt că-ncep să îmi cedeze,
Încorsetaţi de-al timpului tipar,
Şi obligați mereu să recreeze,
Repere risipirii în zadar.
Mi-am dat acestei lumi întreaga forţă,
Mi-am pus, cu tot ce sunt, în slujba ei,
Şi-am acceptat să ard precum o torţă,
Chiar renunţând la gânduri şi idei.
Am vrut să-i fac pe plac, ştiind că-i place
Să nege că ea însăşi e-n război,
Deşi pe mine m-am lipsit de pace,
Negându-mi omeneştile nevoi.
I-am acceptat lipsirea de lumină,
Să-mi fie foame şi să-mi fie frig,
Considerând că sunt doar eu de vină,
Că-n contra ei n-am dreptul să instig.
Contrat de fapte, prea fără motive,
Mi-am ordonat să nu le contrazic,
I-am acceptat principii concesive,
Dar n-am putut de vis să mă dezic.
Visul mi-a fost chiar ea, eliberată
De silnicia oamenilor mici,
Prin care e mereu îndatorată
Şi strânsă-n chingi de ancestrale frici.
Darea în plată nu-mi-e în putinţă,
Ca gest de cuget săvârşit onest
Recunoscând prea marea-mi neputinţă
De a mă şti părtaş la un incest.
Sunt conştient că nu mai am scăpare,
Şi cum altceva nu mai pot să fac,
Mă-nvăţ deja să am mai mult răbdare,
Şi-aştept să se sfârşească acest veac.
Iar dacă nervii mei or să cedeze,
Încorsetaţi de tot ce am să văd,
Urca-voi, luptător, pe metereze,
Ca lumea să nu piară în prăpăd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu